Batarci

Comuna Bătarci este situată în partea de nord-vest a ţării aproape de graniţa cu Ucraina, în prelungirea versanţilor vestici ai Munţilor Oaşului de pe care coboară pârâul Bătarci. Acest pârâu traversează centrul de comună, primindu-şi astfel numele.

În afară de Bătarci, comuna mai cuprinde localităţile Comlăuşa, Şirlău şi Tămăşeni. Toate aceste localităţi au făcut parte din vechiul comitat Ugocea, care s-a desfiinţat după Primul Război Mondial, iar partea revenită României a fost alipită judeţului Satu Mare.

Comuna este predominant agrară, ocupaţiile cele mai importante fiind pomicultura şi cultura căpşunilor. În cadrul pomiculturii predomină cultura prunelor, comuna fiind o zonă tradiţională producătoare de pălincă. O parte importantă a forţei de muncă din localitate (fenomen tipic pentru întreaga zonă a Oaşului) lucrează peste hotarele ţării.

Documente din secolul al XIII-lea şi chiar de la începutul secolului al XIV-lea descriu teritoriul ca fiind o pădure întinsă, cu puţine aşezări umane. Începând cu secolul al XIV-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, încep să fie menţionate în documente tot mai multe sate. În 1378, când domeniul cu centrul la cetatea Nyaláb (lângă Korolevo) este dăruit voievozilor Drag şi Ioan, sunt atestate documentar şi localităţile Bătarci şi Comlăuşa, ca sate locuite de români. În anul 1405, cele două sate, împreună cu întreg domeniul din care făceau parte intră în proprietatea familiei Perényi, cei mai stabili şi mai puternici dintre moşierii locali.

În anii 1909-1910 se stabilesc în Batarci 58 de familii germane, de origine din Galiţia, care cumpăraseră o parte a satului de la moşierul evreu Weiss. În anul 1925, în sat funcţiona o şcoală înfiinţată de nou-veniţii, care adăpostea şi o capelă aparţinând cultului romano-catolic. Interesant este faptul că aceştia nu învaţă nici limba vorbită de localnici, româna, nici cea a administraţiei, maghiara, folosind doar germana şi slava. Drept urmare, populaţia germană nu se integrează în cadrul comunităţii locale şi părăseşte în masă zona odată cu armata germană, în anul 1944. Singura familie germană rămasă în localitate este deportată un an mai târziu în URSS.

La rândul lor, valorile acestui parametru, care mai este cunoscut şi sub denumirea de fragmentarea orizontală a reliefului, exprimă gradul de discontinuitate generat în planul orizontal al suprafeţelor morfologice din cadrul unui teritoriu, ca efect al modelării şi compartimentării acestuia prin acţiunea factorilor exogeni (M. Grigore, 1979). Valorile diferenţiate a fragmentării orizontale a reliefului, sunt datorate alternanţei extrem de variabile şi diferite, pe care culoarele de văi şi unităţile interfluviale, le înregistrează la suprafaţa scoarţei terestre. Cu cât alternanţa este mai frecventă, cu atât creşte şi valoarea densităţii fragmentării reliefului, existând prin urmare, o relaţie de intercondiţionare între acestea.

Pentru calculul densităţii fragmentarii reliefului este necesar sa se considere lungimea tuturor formelor negative, care având un talveg elementar, au capacitatea de a orienta şi organiza scurgerea (I. Zavoianu, 1978). De aceea se face diferenţa între analiza densităţii reţelei hidrografice (care în general se referă numai la reţeaua permanentă) şi a densităţii de drenaj; comparativ între acestea există diferenţe destul de mari. Tocmai din aceasta cauză, densitatea de drenaj are valori superioare în comparaţie cu densitatea reţelei hidrografice. Atât densitatea reţelei hidrografice, cât şi cea de drenaj redau raportul existent, între lungimea reţelei de râuri şi suprafaţa bazinului respectiv, reprezentând sub aspect funcţional, capacitatea unei reţele de a drena un teritoriu.

Valorile densităţii de drenaj, oferă informaţii şi despre capacitatea de evacuare a sistemelor fluviale. Bazinele hidrografice care au valori ridicate ale acestui parametru, dispun de o capacitate sporită de drenare a apelor provenite din precipitaţii în comparaţie cu bazinele care au aceeasi suprafaţă), unde densitatea de drenaj prezintă valori red use.

Urmărirea valorilor acestui parametru, comuna Bătarci, dezvăluie legătura stransă care există, între densitatea de drenaj si conditiile fizico-geografice. Dintre acestea, cea mai mare influenţă asupra dimensionarii a avut-o litologia, la care s-au adaugat apoi şi alţi factori precum structura, tectonica, relieful, gradul de împădurire etc.

Principalele trasături ale învelişului vegetal din comuna Bătarci sunt condiţionate de poziţia în climat temperat, de variaţiile temperaturii şi umidităţii în raport cu latitudinea şi altitudinea. Variaţiile locale, accentuate de regimul termic, hidric sau trofic al biotopurilor conduc la formarea unor unităţi vegetale cu caracter local.

Analizată în raport cu factorii de bază, vegetaţia din comuna Homoroade se încadreaza în zona nemorală, etajul pădurilor de foioase. Topoclimatul relativ mai aspru din dealurile piemontane şi versanţii vestici ai Muntilor Oaş cu o medie anuală a temperaturii de 8°C şi precipitaţii de peste 800 milimetri explică extensiunea pădurilor de fag, fag şi gorun, care numai spre baza trece în păduri de gorun pur. Rolul rocii, structurii şi tectonicii a fost minim în comparaţie cu influenţa maselor de aer umed din apus. Pe suprafeţe restrânse se găsesc şi formaţiuni de vegetaţie azonale de-a lungul văilor.

Pe teritoriul comunei Bătarci se găsesc soluri aparţinând clasei argiluvisolurilor, hidromorfe şi neevoluate A. Argiluvisolurile Argiluvisolurile prezintă cea mai mare răspândire şi grupează soluri ce au ca diagnostic orizontul Bt îmbogăţit în argila migrata. Acestea pot avea sau nu orizont eluvial. Condiţiile pedogenetice formării acestui orizont se remarcă pe aproape întreg teritoriul comunei. În general, aceste soluri sunt formate şi evoluate sub pădure, în regiuni deluroase. Hărţile vechi consemneaza existenţa pădurii în acest spatiu.